Primele atestari scrise privitor la cresterea animalelor dateaza din secolul al XIV-lea, cand documentele consemneaza diverse litigii între taranii nobili din Maramures.
Pasunile alpine unde se organizau stanele pentru varat apar în documente sub numele de „loci estivales” sau „descensus in alpibus” (locuri de varat).
Pastoritul în zona turistica Maramures se încadreaza, dupa tipologia stabilita de Romulus Vuia, în „pastoritul agricol cu stana la munte” si „pastoritul din zona fanetelor”.
Interpretand documentele de epoca (secolul al XIV-lea), Radu Popa sustinea ca „precizarea locurilor de varat, numirea unor munti anumiti pentru folosintele sau hotarul satelor, chiar cand aceasta parte a hotarului nu face trup comun cu vatra satului respectiv, ne obliga sa privim cresterea oilor ca o ramura foarte importanta a unei economii sedentare mixte, adaptate la specificul geografic si la resursele naturale ale regiunii”.

Un document de la mijlocul secolului al XV-lea cuprinde informatii interesante despre numarul de oi pe care-l avea un sat. Astfel, diploma din 16 ianuarie 1451, cu referire la comuna Ieud, vorbeste de 9 stane. Radu Papa, în comentariul la aceasta diploma, stabileste ca : „la o medie de numai 200—300 oi de fiecare stana, se totalizeaza circa 2—3 000 oi pentru un singur sat. Chiar tinand seama de caracterul aproximativ al calculului si de data informatiei, oile stapanite în veacul al XlV-lea de cele circa 100 de sate maramuresene trebuie sa fi reprezentat o cifra impresionanta”.

Pastoritul maramuresean a stat în atentia unor cercetatori de prestigiu romani si straini care au elaborat studii ample pe aceasta tema.
Romulus Vuia, încercand o sinteza a cercetarilor si bazandu-se si pe cercetarile proprii, constata ca stanele maramuresene din masivul Rodnei erau „de forma semicilindrica, cu baza asezata în jos si avand la un capat intrarea. În nemijlocita apropiere a stanei, era comarnicul, ridicat pe patru stalpi si cu acoperis pentru pastrarea casului”. Aceste elemente constitutive ale stanei, precum si forma lor îl determina pe Vuia sa atribuie stanei maramuresene un caracter „rudimentar”. Tiberiu Morariu constata ca „coliba în doua fete” — cum se mai numea stana —
este specifica pastoritului zonei Maramures. „Aceasta era construita din patru pereti cu capetele îmbinate în chetori.

În mijlocul ei se înfigeau patru furci ce sustineau acoperisul în doua fete, din scoarta de molid acoperita cu pietre. Interiorul acesteia cuprinde o singura încapere, unde dorm pacurarii si se prepara casul. Vatra, asezata în mijloc, este formata din doua lespezi de piatra fixate în pari. Pe lespezi se asezau «capataiele» sau «buzarile» sau «fruntarii», iar lateral erau «cujba» si «vartejul» pentru agatat caldarea. În fundul colibei era «priciul» — o polita pe care se asezau faina si alte lucruri”.
În general, în fata colibei se aflau „comarnicul” si „strunga oilor”. Uneori, staulul oilor era lipit direct de coliba, în dosul ei, iar strunga era în fata. O stana cuprindea între 400 si 600 de oi. Stana se constituia la „ruptul sterpelor”. Cu aceasta ocazie se facea o „tarla” de forma dreptunghiulara, care era compartimentata în functie de numarul sambrasilor sau al laptariilor. În fata tarlei se construiau o coliba din furci si un „comarnic” pe patru stalpi; aici se facea „masurisul” laptelui. Masuratul se facea cu „carambul” sau cu „cupa”, în functie de sistemul de distribuire a produselor lactate adoptat, respectiv „pe cumpene” sau „pe fonti”.

Experimenteaza viata autentica maramureseana. Vino si fa o rezervare la una din multele Pensiuni Maramures si gusta autenticitatea traditiilor maramuresene.

Pasunatul se facea în afara satului. Aici se ridicau „colibe în furci”, asezate în mijlocul staulului. Staulul se muta din loc în loc pentru a se îngrasa pamantul. Acest tip de pastorit, dupa Kubijovic, era caracteristic întregului Maramures si foarte raspandit în Carpati; Romulus Vuia îl considera specific întregii zone carpato-balcanice.

Toamna, la „Samedru” (Sfantul Dumitru — 26 octombrie), se eliberau pacurarii si totodata se angajau cei pentru anul urmator. Odata cu aceasta se punea problema iernarii oilor. Taranii se asociau pentru iernatul oilor în camp. De obicei, asocierea se facea între taranii cu pamanturi apropiate sau între grupuri de oameni din acelasi neam, datorita faptului ca pamanturile unui neam erau grupate. Odata
cu terminarea pascutului si trecerea pe furajatul animalelor cu fan, numit „cazutul la fan”, se facea un „arunc” — o socoteala, adica se calcula cantitatea de fan ce trebuia sa o dea fiecare asociat, dupa numarul de oi de furajat, si numarul de zile pentru care asociatul trebuia sa asigure mancarea pentru pacurari. De obicei, oile erau furajate de toamna pana la 25 martie. Fanul de calitate mai buna se pastra pentru primavara, cand fatau oile. În general, în grija unui pacurar bun intrau circa 80 de oi cu lapte. La un botei (150—200 oi) se angajau trei oameni: un pacurar, un ajutor de pacurar si un baiat. Iernatul oilor se facea pe camp, unde era adus fanul. Acolo se construiau „staulul” si „coliba”. Pentru miei se ridica un „tarc” acoperit cu fan, în prelungirea colibei, pentru a fi feriti de frig.
La iesirea coltului ierbii, oile erau lasate sa se hraneasca bine, fara a fi mulse. Dupa ce se încalzea vremea începea tunsul oilor. Acestea erau tunse de fiecare proprietar în parte. Cu aceasta ocazie avea loc si o mica petrecere.
Primavara, oile erau pasunate pe langa sat, adica la mejdele de jos. Dupa ce se încalzea vremea urcau la mejdele de mijloc, unde se facea „amprorul”, adica întarcatul mieilor. Urcatul la mejdele de sus avea loc începand din 20 mai, de obicei cu trei zile înainte de „ruptul sterpelor”, adica de separarea oilor sterpe de cele cu lapte. Etapa urmatoare includea constituirea stanei si pregatirile pentru urcatul oilor la munte. O stana era formata din 5 — 7 boteie de oi, în functie de
marimea suprafetei de pasunat.

„Gazda de stana” era de obicei taranul cu cele mai multe oi. El închiria muntele, iar sambrasii aveau obligatia de a contribui la plata „arvonului” pentru munte. Tot gazda de stana avea obligatia de a pune la dispozitie inventarul necesar: doua caldari mari de arama, doua „budaci” pentru strans si masurat laptele, ceaune pentru mamaliga, doua „gavane” mari pentru urda, doua—trei ,jintalaua” Galetile pentru muls apartin gazdelor de botei, care le repartizeaza fiecarui pacurar.
În ziua „ruptului” se construiesc „strungile”, „comarnicul”, „stana” (coliba din fata strungilor), colibele din colturile „tarlei” (fiecare botei avea coliba si strunga lui). La fiecare strunga se aflau doi „mulgasi”, de o parte si de cealalta cate unul.

Înainte de începerea mulsului, în mijlocul staulului se înfigea un brad împodobit cu colaci si cu un „strut” de flori, iar la fiecare botei erau adusi doi berbeci „înstrutati”. La amiaza, sosirea oilor de la pascut era anuntata de „trambitele” (tulnicele) pacurarilor. Dupa aceea, oile intrau în strungi si mulgasii, cu galetile în mina, se asezau pe „scaune” din glii de pamant. Gazda stanei mergea în mijlocul acesteia, în fata mulgasilor. La un semn al acestuia, toti mulgasii se descopereau si se ridicau în picioare. Gazda îi ruga sa fie cinstiti, le urca noroc la oi, iar în final striga : „Galetile sus !” Toti mulgasii ridicau galetile si le rasturnau, pentru a demonstra ca sunt goale. Apoi începea mulsul, dupa care se strangeau vasele cu lapte în fata stanei. Budaca cea mai mare era asezata pe un loc drept, perfect orizontal. Pe rand, fiecare mulgas turna laptele în aceasta budaca, în care era introdus un instrument din lemn cioplit în atatea fete cate boteie existau la stana. Instrumentul se numeste „caramb”.

Pe caramb se însemna cu o crestatura de cutit cantitatea de lapte a oilor pe care le avea fiecare sambras. Dupa „carambit”, gazda stanei închina un pahar de tuica cu pacurarii, cu gazdele de botei si cu proprietarii oilor, apoi plecau la un izvor apropiat. Se aducea apa cu galetile si se punea în budaca fiecarui sambras atata apa cat lapte au dat oile sale. Masuratoarea se facea cu „cupa” (vas de lemn de 3 litri). Cate cupe de lapte avea fiecare sambras atatea cupe de „farina de malai” trebuia sa dea pentru întretinerea pacurarilor. În perioada de iarna, ei aveau obligatia sa duca pacurarilor mancare o data pe saptamana.
Primavara, dupa ce oile ieseau „în iarba”, hrana pentru pacurari si caini era asigurata de proprietarul pamantului de pasunat, ca recompensa pentru gunoitul terenului.
Dupa terminarea mulsului si a masuratului avea loc o petrecere. Asocierea pe boteie în cadrul stanei este o reminiscenta a unor stravechi sisteme de asociere — asocierea pe neamuri. Aceasta se poate observa foarte bine în cadrul mesei de ritual, cand sambrasii se grupeaza pe boteie, adica pe neamuri.
În timp ce se servea masa din mancarurile aduse de acasa, „baciul” închega laptele si împartea cas la toata lumea. La petrecere participau si ceterasi angajati de gazda stanei.
Dupa muls, înainte de plecarea oilor la pascut, gazda stanei le stropea cu apa cu care s-au spalat galetile, apoi se înconjura tarla de trei ori. În unele sate, în timp ce se înconjura stana, pacurarii cantau din tulnice.

Stropirea oilor cu apa este un gest simbolic care are la origine un stravechi rit de fertilitate si fecunditate.
Oile plecau la pascut si se întorceau seara, pentru a fi mulse din nou. Atunci se adunau toate gazdele de boteie si împreuna cu gazda stanei împarteau pacurarii pe functii.
Apoi, toti proprietarii de oi se întorceau în sat. Sarbatoarea „ruptului” continua acasa la gazda stanei.
Dupa ruptul sterpelor, oile ramaneau la mejdele de sus cel mult doua saptamani, dupa care plecau la munte. Mai întai, însa, ele erau aduse în sat, erau mulse, iar din lapte se facea cas, care era împartit oamenilor mai saraci.
Fiecare gazda de botei avea obligatia de a însoti, cu caruta, oile pana la munte. În caruta ducea toate cele necesare stanei. Înainte de a porni la drum se facea o mica petrecere. Apoi, pacurarii îsi luau ramas bun de la neamuri, de la prieteni si de la fetele din sat. Fetele îi însoteau pana la marginea satului.
Cei care duceau vasele necesare la stana beneficiau de dreptul de a-si vara caii pe munte în mod gratuit. Odata cu oile erau duse la munte si animale mari (vaci, boi, porci). Vacile se mulgeau si ele „pe caramb”, la „ruptul sterpelor”.
În ierarhia functiilor la stana, „vatavul” are responsabilitatea cea mai mare, de aceea el trebuie sa întruneasca o serie de calitati: sa fie cumpatat, priceput, sa se bucure de prestigiu în fata celorlalti.
Viata la stana, în munte, se desfasoara dupa legi nescrise dar care, în virtutea traditiei, s-au dovedit valabile si sunt respectate întocmai.
Toamna, la o data fixata initial, oile erau coborate de la munte. La sosirea în
sat, ele erau alese pe boteie si pe proprietari ca si la plecare. Pacurarii, cu palariile frumos împodobite cu flori de munte, erau primiti sarbatoreste de tot satul. Ciclul descris este specific pentru întreaga zona turistica Maramures.