În toate comunitatile traditionale maramuresene, nasterea avea loc în prezenta moasei (cand moasa lipsea, era înlocuita de bunica sau de alta persoana de gen feminin care a mai avut copii). Moasa se bucura de mare prestigiu si respect din partea întregului sat. Ea va sta alaturi de lehuza, dandu-i sfaturi practice.
Imediat dupa nastere, moasa efectueaza „taierea buricului”, operatie foarte importanta sub aspect medical, dar si în privinta desprinderii fatului de vechea stare. Ombilicul, dupa desprindere, se pastra în casa pana cand copilul crestea mare, pentru a-i fi dat sa-l dezlege ( daca reuseste sa-l dezlege, „coconul va fi cuminte”). Tot rit de separare este si desprinderea copilului de placenta. Cu multa grija, moasa îngroapa placenta în gradinita cu flori, într-un loc „necalcat”. Traditia locala cerea sa se îngroape casa coconului cu gura în jos daca mama nu mai vrea sa aiba copii, iar daca vrea sa mai nasca „tat’ cocon, sa se îngroape casa cu trei graunte de bob”.
De o importanta deosebita în viata noului nascut erau considerate baile rituale („scalda coconului”) si în special prima baie.

În Maramures, prima baie era facuta de moasa. Apa se aducea din rau ori din fantana „înainte de asfintitul soarelui”. Baia se facea cu apa calduta în care se puneau unsoare de vaca (sa aiba pielea moale), flori de pe cununa de mireasa a mamei (sa fie mandru ca floarea), cununa de „barbanoc” de pe steagul de nunta, lapte de mama, „struna de cetera”, „banuti de argint”. Apa se arunca în gradinita cu flori ( pentru baieti în acelasi loc, în credinta ca vor avea succes la prima încercare de casatorie, iar pentru fete în mai multe locuri, spre a fi petite de mai multi feciori). Baia se facea numai înainte de asfintitul soarelui.

Vizitezi Maramuresul? Gasesti Pensiuni Maramures aici!

În satele traditionale se credea ca ursitoarele apar cand femeia e in durerile facerii. Pana la împlinirea varstei de un an, copilul era îngrijit în mod deosebit; în
mentalitatea traditionala, aceasta perioada era considerata hotaratoare pentru evolutia ulterioara a copilului. De fiecare data cand o femeie intra în camera unde dormea copilul, trebuia sa-i lase la placare „somnul si tata”. Cand, copilul plangea mult, crezandu-se ca este deocheat, „se stingeau noua carbuni într-o ulcea, se numara îndarat si se facea cruce peste ulcica. Din apa descantata se luau trei picaturi cu degetul mic si i se dadeau în gura”. Apa descantata se arunca la tatana usii si peste casa, zicand: „Cum sar stropii, asa sa le sara ochii la care te-o deocheat”.Tot legat de sanatatea copilului, în zona s-a practicat ritul de „vindere a copilului”. Astfel, daca copilul era bolnav, mama îl „vindea” pe fereastra unei femei cu copii multi si sanatosi. Cu aceasta ocazie se schimba si numele copilului.

Datul numelui era un moment important. Numele copilului îl alegea mama si era de regula numele bunicului dupa tata (denominare patriliniara). În Maramures, în conditii normale, ritul denominarii se oficia odata cu botezul; prin aceasta copilul era agregat în societatea crestina si familiala. Copilul era dus la botez de catre moasa si nasa (care de regula era nasa de casatorie a parintilor),

Dupa botez, nasa si moasa se întorceau acasa, unde avea loc „botejunea” (sarbatoarea propriu- zisa). Copilul era asezat pe masa si i se puneau sub cap „sarsame de maistarit”; fetitelor li se puneau „cosale, tol, fusul cu zurgalai” (ca sa stie sa aleaga în razboiul de tesut).

La botejune participau parintii copilului, nasa, moasa, neamurile, prieteni (nu se aduceau daruri). În Maramures, la botejune nu se joaca, ci doar se „foreste” (se canta). Femeile adreseaza noului nascut urari de sanatate si fericire. Cand copilul împlinea sapte ani, parintii mergeau cu el la nasa, sa-l rascumpere. Abia din acel moment se considera ca el apartine mamei.
O situatie speciala se crea atunci cand copilul se nastea mort. În mentalitatea traditionala, copii nascuti morti erau considerati strigoi. De aceea, cand, cadea o stea (semn ca a murit un copil nebotezat) cel care o observa trebuia sa practice un rit de dare a numelui.

Din, obiceiurile care includ riturile de dare a numelui si botejunea se desprinde ideea ca acestea nu sunt altceva decat rituri de agregare la societatea familiala (neam) si la societatea sateasca.
În cadrul obiceiurilor legate de nastere, moasei îi revin si astazi sarcini deosebite si de aceea rolul sau este foarte bine individualizat în întreg ansamblul de ceremonialuri si rituri ce preced si urmeaza acest moment. „Trebuie sa tinem seama – ca în viata traditionala a satului, mositul era o functie, o cinste obsteasca, nu o profesie în sensul de azi si ca atare nu se remunera cu bani”.
Una dintre aceste obligatii era si este ca o data pe an, într-o zi anume, moasa sa fie sarbatorita în asa-zisul obicei „Adunarea nepoatelor” . În Maramures, femeia mosita este privita de catre moasa ca nepoata, iar copiii ei sunt considerati nepoti.

La „Adunarea nepoatelor”, acestea îi aduc moasei daruri: fuior, lana, panza, naframa, bucate, tuica. Petrecerea începe de obicei la amiaza, cand nepoatele vin la casa moasei, care este pregatita de sarbatoare. Ele sunt primite într-o încapere în care se afla un blid cu agheasma si un banut de argint; nepoatele îsi înmoaie mainile în aghiazma si o spala pe moasa pe fata si pe corp (simbolic), de trei ori, apoi o sterg cu un stergar, cu o naframa sau cu panza din cele aduse în dar. Se asaza la masa, iar moasa începe sa „paharniceasa” din horinca îndulcita. Moasa pune cate doua pahare pe o farfurie si da fiecarei nepoate. Acestea platesc simbolic cele doua pahare. Dupa masa începe , jocul moasei” – „Roata prin casa”.
Petrecerea continua pana noaptea tarziu. Trebuie sa subliniem ca la aceasta sarbatoare participa numai femeile. La miezul noptii vin barbatii sa-si ia nevestele acasa.