Judeţul Maramureş are un relief extrem de variat, ce se extinde pe verticală între 135 m (la sud-vest de Seini, pe Someş) şi 2 303 m în Pietrosu Rodnei.

Cea mai mare parte (76%) aparţine Carpaţilor Orientali şi este reprezentată prin Munţii Rodnei, Munţii Maramureşului, Carpaţii Vulcanici de Nord şi Depresiunea Maramureş. Urmează o zonă depresionară, ca un culoar, sub lanţul vulcanic, formată din depresiunile Baia Mare, Copalnic şi Lăpuş.

Acest culoar este închis spre sud de masive cristaline (ce leagă Rodna de Apuseni) şi de dealuri, uneori cu aspect de podiş. Ultimele unităţi aparţin dealurilor Someşului şi Silvaniei (Preluca, Dealurile Chioarului, Prisaca, Depresiunea Baia Mare, Depresiunea Copalnic, Culmea Codrului, Dealurile Sălajului şi Asuajului), Podişului Someşan (Podişul Boiu, Dealurile Ciceului), Subcarpaţilor Transilvaniei (Culmea Breaza şi Depresiunea Lăpuş).

MUNTII RODNEI. Se întind între Depresiunea Maramureş şi văile Someşului Mare, Bistriţei Aurii şi Sălăuţei. în judeţul Maramureş intră partea nordică a Munţilor Rodnei, limita sud-estică a judeţului mergând pe creasta principală (orientată est — vest), între păsurile Prislop (1 416 m) şi Şetref (817 m). Din această creastă se desprinde, spre nord varful Pietrosu (2 303m).
Limita de nord a masivului este dată de o falie (falia Borşa), unde apare un abrupt puternic; spre sud masivul coboară lin in trepte; de aici rezultă şi asimetria sa, pe direcţia nord — sud.

Diferenţa de nivel intre Borşa (circa 660 m) şi varful Pietrosu este de 1 643 in (pe o distanţă de 5—6 km). Culmea dintre cele două păsuri trece prin următoarele varfuri; I Ştiol (1611 in), Gargalău (2158m) care rămine in afara judeţului, Rapa Piatra Rea (1 825 m), Muntele Cailor (1922 m), varful Galaţului (2 048 m), virful Puzdrelor (2 188 m), Negoiasa (2 041 in), Cormaia (2 033 m), Buhăescu Mare (2 118 m), Bătrina (1 710 m).

Munti Maramures

Masivul este alcătuit din şisturi cristaline, dominând cele mai moi, de mezozonă, injectate cu erupţii vechi. In vest, spre Sălăuţa, există şi sedimentar, în poziţie transgresivă (eocen şi oligocen) , mai rar conglomerate şi calcare.

In aceasă parte, atât cristalinul cit şi sedimentarul sunt retezate împreună de o unică suprafaţă de netezire — Bătrana, la 1 700 m.

Relieful etajului montan maramuresean este variat, specificul rezultând mai ales din masivitatea dată de şisturile cristaline, în evoluţia ciclică sub formă de suprafeţe şi nivele de eroziune, din glaciaţi une şi periglaciar şi din fragmentarea adîncă dată de văi. Cea mai înaltă suprafaţă (peneplena carpatică)  (T. Morariu, 1937) şi se situează la 1 800 — 2 000 m. Deasupra ei saltă câteva varfuri şi creste-înalte, sub formă de martori de eroziune (Pietrosu, Negoiasa, Puzdrele etc.).

Următoarea suprafaţă este Bătrana, dezvoltată cu precădere în vest (vf. Bătrana) şi deasupra pasului Prislop (vf. Ştiol, 1 611 m), de unde trece în Munţii Maramureşului. Are aspect de plaiuri vălurate.

Suprafaţa periferică, denumită Rotunda sau Mestecăniş, se desfăşoară la 1200 — 1300 m (ceva sub pasul Prislop), având o extindere mare pe rama Depresiunii Maramureş; se remarcă în umerii ce dă roată bazinului Vişeu.

In cadrul suprafeţei înalte şi medii, creasta principală apare sub forma unei creste, ce se conturează mai ales între varfurile Pietrosu şi Bătrana, precum şi între Puzdre şi Gargalău.

Munţii Rodnei prezintă şi urme sigure ale reliefului glaciar: circuri, văi glaciare, urme de morene etc. Circurile şi văile glaciare sunt grupate în bazinele a cinci văi principale : Fantâna cu Cimpoiasa, Negoiescu, Repedea, Pietroasa şi Dragoş. Circurile din bazinul văii Fantina se dezvoltă sub complexul Muntelui Galaţ, respectiv sub platoul Rapa Piatra Rea (1 825 m), Muntele Cailor (1 922 m) şi varful Galaţi (2 048 m); adesea nu există un cerc bine conturat (cu prag în avale), ci bazinet cerc, cu trepte, ce se continuă cu valea glaciară.

Mai importante sunt: Izvorul Cailor, Cimpoiaşul şi Paltinul (sau Cimpoiasa). Spre extremităţi, adică în est către Bistriţa Aurie şi în vest către valea Negoiescu, există un fel de şei de trans-fluenţă peste care probabil gheţari de tip platou difluiau către două văi.

Pe valea Fantâna se remarcă şi o mare cascadă situată pe la 1 400 m pe un abrupt ce are aproape 200 m. Valea Negoiescu începe cu un circ situat între varfurile Galaţ şi Laptelui (2 172 m) şi un altul de sub varful Puzdrelor (circul Puzdrelor, sub care se află Cascada Puzdrelor, pe la 1 560 m).

Trasee Montane Maramures

In bazinul văii Repedea mai importante sunt: circul Repedea (de sub varfurile Repedea şi Cormaia) şi circul Buhăiescu (sub varful Buhăiescu Mare, 2 118 m); acesta din urmă este cel mai mare cerc din Rodna, în realitate un complex de trei cercuri (primul este circul cu lacul Buhăiescu, apoi circul de sub virful Rebra şi circul Iezerelor sub varfurile Rebra şi Grohotu pe care se află etajate trei lacuri situate între 1 800 şi 1 900 m).

De sub varful Pietrosu se orientează spre nord valea Pietroasa ce începe printr-un circ care adăposteşte lacul Iezer, situat la 1 825 m, în faţa căruia se găseşte şi un frumos prag; aici este şi cabana meteorologică. Pe partea vestică a Culmii Pietrosu — Buhăiescu (bazinul Dragoş) apar două văi glaciare mai evidente: Pietrosul şi Izvorul Dragoşului (Izvorul Gropile). Urme de morene se găsesc pe majoritatea văilor, în general puţin tipice, ce coboară diferenţiat între 1 500 şi 800 m.

Relieful dinspre Maramureş îmbracă două aspecte principale : unul de piemont ce urcă până la 1 000 — 1100 m şi altul de munte mijlociu şi alpin în partea superioară. Privit dinspre Borşa, piemontul apare despădurit, cu fîneţe, pomi, aşezări risipite şi unele pilcuri de pădure.

Muntele se prezintă abrupt acoperit cu un brâu de pădure din care saltă uneori pereţi verticali stâncoşi; în partea superioară se remarcă golul alpin, dominat de varful Pietrosu, cel mai adesea strălucind de zăpadă.
Carpaţii vulcanici de nord. Se compun dintr-o fîşie vulcanică propriu-zisă şi una sedimentaro-vulcanică. Aceasta din urmă cuprinde cu precădere Masivul Ţibleş. în cadrul lor o serie de gîtuiri, ca şi apariţia unor caracteristici locale, delimitează câteva masive sau grupări de ordin inferior : Ţibleş, Munţii Lăpuşului, Gutin, Igniş şi Oaş.

Pe rama dinspre Lăpuş şi Someş, munţii vulcanici se termină printr-o treaptă mai joasă, denumită adesea muncei şi care închid în spatele lor o serie de bazinete depresionare sau chiar depresiuni. Pe rama maramureşană, munţii se termină, cu precădere, prin abrupturi, gla-cisuri sau chiar piemonturi.

Vrei sa explorezi muntii din Maramures? Gaseste o Cazare Maramures pe acest site, CazareMM.ro

Munţii Ţibleş se extind între pasul Şetref (817 m) şi valea Mingetului (afluent al văii Suciu). Sunt constituiţi din roci sedimentare, străpunse parţial de lave subcrustale, scoase apoi la zi de eroziune. Cele câteva petice de eruptiv exhumat au determinat eroziunea să modeleze masive sub formă de neck sau con, dând caracteristica de bază a acestei grupe montane.

Pe ansamblu, Masivul Ţibleş se compune dintr-o culme de „gîlme” eruptive întinse între Ţibleş şi Hudin, precum şi dintr-un relief mai jos, specific flişului carpatic, ce se extinde spre Maramureş, Năsăud şi Lăpuş. varful Ţibleş (1 839 m) este rotunjit, ca şi varful alăturat Bran (1 837 m) (compuse din andezit de tip Ţibleş); spre vest urmează creasta prăpăstioasă şi golaşă a varfului Arcer (1 859 m), virfurile sub formă de stâlp Groapa şi Stegior (1 437 m) şi apoi varful Hudin (1 611 m), un „con“ similar varfului Heniu din Birgău.

Spre pasul Şetref se mai remarcă varful Ştefăniţei (1181 m), din sedimentar. Se evidenţiază de asemenea, multe forme perigla-ciare şi nivale, între care poale de grohotiş, excavaţiuni si trepte nivale şi o semipalnie nivală la izvoarele văii Bradului (Siciului).

La izvoarele văii Minget apare un mic masiv izolat, cu formă arcuită, numit Munţii Carligăturii, dominat de măguri (ca şi Munţii Lăpuşului), dar ca poziţie se lipeşte de Ţibleş. Culmile sedimentare care coboară spre Lăpuş şi Năsăud sunt destul de netede şi paralele in partea inferioară unde au o altitudine medie de 800 — 900 m, purtind pe alocuri numele de obcină (Obcinele Ţibleşului).
Munţii Lăpuşului se extind între văile Minget şi Cavnic (pasul Neteda, 1 039 m); sunt joşi, rar trec de 1 000 — 1 200 iru cu aspectul unei culmi ramificată spre baziul Lăpuşului. Sunt formaţi din eruptiv şi sedimentar, suprafaţa lor fiind dominată de măguri şi unele abrupturi, iu majoritate de natură petro-grafică. Pe centrul lor apare un areal mai unitar şi mai înalt dominat de varfurile Prislop (1 323 m), Văratec (1 358 m) (trei varfuri au acest nume) etc.

Munti Maramures

Spre sud, trimit o culme ce se termina cu varful Şatra (1 041 m) care desparte depresiunile Lăpuş şi Copalnic şi în jurul căruia se mai păstrează urmele unui piemont semicircular. Această grupă are caractere intermediare între Ţibleş şi Gutin: există coloane de eruptiv ca în Ţibleş, lave revărsate la suprafaţă ca în Gutin şi formaţiuni sedimentare uneori destul de extinse. în interiorul lor se află patru bazinete depresionare : Poiana Botizei (pe valea Botizul), Băiuţ (pe valea Lăpuş), Bloaja (pe valea Bloaja) şi Cavnic; ele se inserează la contractul culmii înalte cu munceii din sud (Munceii Lăpuşului) şi sunt închise de gîtuiri ale văilor date de roci eruptive sau de gresii şi calcare.

Munţii Gutin cuprind masivul cu acelaşi nume şi muntele Mogoşa (1246 m), fiind extinşi între pasul Neteda şi pasul Gutin sau Piatra Pintei (987 m) de la izvoarele Săsarului. Beprezintă o unitate bine conturată faţă de toate unităţile din jur, numele lor neputând fi extins spre Igniş cum se face de obicei. sunt constituiţi aproape în întregime din roci vulcanice (andezite bazaltoide) ajunse la zi prin erupţii sub formă de explozie.

Creasta principală e formată din andezite cu biotit. în jurul Gutinului propriu-zis există abrupturi puternice, mai ales către Maramureş, la baza cărora se aştern trene de grohotiş mai nou (spre nord) sau fosilizat (spre sud), precum şi cuvete lacustre periglaciare. în partea de nord-vest se află Creasta Cocoşului, o lamă de andezit cu dezagregări dispuse mai ales vertical. Altitudinea maximă se află în virful Gutin (1 443 m).

Munţii Igniş se întind între valea Săsarului şi pasul Huta (587 m), săltând brusc deasupra Depresiunii Baia Mare. Au fost denumiţi şi Munţii Poienilor, după frecvenţa numelui de „poiană“. Suprafaţa lor este dominată de interfluvii relativ netede, spinări rotunjite şi chiar platouri, ca de exemplu Ignişul format din curgeri de lave. Pe rama de sud a acestui platou se găsesc „blocuri oscilante” şi coloane (din lespezi suprapuse), martori de eroziune periglaciară.

Ignişul este un munte jos dar cel mai masiv din grupa nordică (împreună cu Ţibleşul), constituit dominant din andezite bazaltoide, în mai multe locuri apărând şi sedimentar exhumat sau rămas neacoperit ca la Chiuzbaia (sarmaţian şi panonian). Practic nu este traversat de nici un drum, afara de cel din pasul Huta peste care se leagă de Munţii Oaş. în interiorul muntelui se delimitează câteva bazinele depresionare, cum sunt Chiuzbaia, bazinetele Blidar, Firiza (de pe valea Fîriza), Băiţa şi Ulmoasa (pe valea Băiţa), Nistru (pe valea Nistru) şi Handalu Hbei (pe Hba). înălţimile maxime sunt in varfurile Igniş (1 307 m) şi Pietroasa (1 200 m).

Munţii Maramureşului se compun dintr-o culme largă şi fragmentară, orientată nord-vest — sud-est, ce se întinde de la văile Carlibaba şi Bistriţa Aurie până la graniţa ţării, pe dreapta Vişeului. Sunt constituiţi din şisturi cristaline epimetamorfiee străpunse de eruptiv (andezitele neogene din Toroioaga sau bazalt ele mezozoice din zona Mihailecu — Farcău ş.a.).

Pe creasta dinspre Ceremuş şi mai ales în Masivele Mihailecu, Copilaşu şi Muncelu (lingă Tisa) apar sedimentar cretacic (gresii, calcare, conglomerate, marne) şi două mari golfuri de paleo-gen, unul al Buscovei ce merge până la Poienile de sub Munte şi altul al Borşei pătrunzind şi la vest de Toroioaga.

Acesta se continuă ca un culoar peste pasul Prislop. Intre cele două golfuri de sedimentar se întinde Cresta Roşuşnei (din Culmea Pietrosu Maramureşului), formată din cristalin care înaintează până aproape de localitatea Vişeu de Sus. Pe cele două zone sedimentare s-au grefat şi două mari unităţi cu caracter depresionar-deluros : Borşa şi Ruscova.

In relieful Munţilor Maramureşului se detaşează suprafeţele de eroziune şi nivelele de umeri. Suprafaţa superioară (peneplena carpatică) nu a fost în general semnalată de cercetători deşi două fapte îi îndreptăţesc existenţa : sedimentarul eocen-oligocen care acoperă cristalinul în nordul Culmii Prislop (varful Piciorul Vulpei, 1 603 m), precum şi epigeneza văilor Novăţului si Noviciorului care dovedesc existenţa paleogenului şi peste Culmea Roşuşnei. Desigur, câteva varfuri ca Pietrosu, Parcau, Toroioaga ş.a. sunt martori de eroziune. Suprafaţa medie (Bătrana sau Cerbu), între 1 600 şi 1 700 m şi suprafaţa Mestecăniş, formată pe fliş, în jur de 1200 m, sunt mai extinse.

Un aspect caracteristic Munţilor Maramureşului este faptul că linia marilor înălţimi nu coincide cu cumpăna principală a apelor (Vişeu — cele două Ceremuşe). râurile afluente Vişeului au trecut peste linia marilor înălţimi, împărţind ramura muntoasă a Maramureşului în masive mai restranse sau culmi secundare alungite perpendicular pe Vaser. De asemenea, afluenţii Bistriţei Aurii, Ţibăul mai ales, au fragmentat şi în sud-est unitatea acestor munţi.

Culmea Pop Ivan se extinde de la confluenţa Tisa — Vişeu, pe graniţă, până la est de varful Mica Mare ( 1 815 m), respectiv până la izvoarele văii Repedea (afluent al Ruscovei). Se compune la rândul său din: Muntele Muncelu (1 318 m) constituit din cretacic superior (gresii, marne, conglomerate) în care Vaserul taie defileul de la Bistra — Valea Vişeului (în bază apar şi şisturi cristaline).

Muntele Pop Ivan format din cristalin, din el desprinzându-se câteva culmi ca Muntele Şerban şi Muntele Paltinii (la vest şi est de valea Frumuşana sau Frumuşovei), Culmea Polonica şi Culmea Holovaciu, în lungul graniţei; mai la est se află Culmea Micu (formată din Bendreasca, Micu şi Mica Mare) constituită din sedimentar cretacic; Muntele C e r t i n a , constituit din sedimentar paleogen, prelungeşte în sud Culmea Paltinu (între Frumuşana şi Ruscova).

Masivul Farcău situat între văile Ruscova, Repedea şi Rica, se mai numeşte şi Culmea Mihailecu după varful (1 918 m) şi creasta cu acest nume. în ansamblu se compune din bazalte mezozoice, sedimentar din cretacicul superior (uneori din triasic şi jurasic) şi şisturi cristaline; varful Farcău (1956 m) se compune din bazalte.

Cresta Mihailecu are spre nord-est un abrupt fixat pe o linie de falie, iar abruptul din creasta Petriceana este fixat pe o linie de şariaj. Pe Mihailecu se află şi lacul periglaciar Venderelu. La est de valea Socolăul (Roşuşu Mare), până la valea Rica se individualizează Culmea Copilaşu (1 611 m), o creastă ce coboară lin spre Poienile de sub Munte; în nord-est, între Roşuşu Mic şi Roşuşu Mare este Muntele Bîrsănescu (1542 m; ambele sunt din sedimentar (cretacic inferior).

Culmea Pietrosu Maramureşului (Bardăului), cuprinsă între Ruscova şi est de Vaser (pe linia cristalin—sedimentar), se compune în cea mai mare parte din cristalin, iar în nord din cretacic şi în sud-vest din paleogen (golful Ruscovei).

Ca un specific, valea Vaserului s-a adîncit în cristalin, iniţial, a separat pe stânga sa câteva masive cristaline : Prislopaşu (1 201 m), G r e b e n i (între Novăţu şi Novicioru), Novicioru (1 452 m, la nord de valea Novicioru). în nord-est, serul superior şi graniţă se află o serie de culmi de circa 1 300 — 1 500 m, desprinse dintr-o creastă unitară pe care merge graniţa, situată, ia 1500 — 1700 m;  ţin până la valea Făina-Paltinu; se compun din cristalin, iar pe culmea de graniţă se află şi sedimentar mezozoic, discontinuu. La nord de cotul Vaserului, intre văile Făina şi Botizu se află Muntele Şuligu (1 688 iu). Mai spre nord, din culmea de graniţă se desprind alte culmi litulate de afluenţi de stânga ai vădi Eiea, din care răsar varfuri]e Budescu Mare (1 679 m) şi Ludescu (1 580 m).

Zona montana Maramures

Culmea B u d e s c u este compusă numai din cretacic. Partea centrală o formează Muntele Pietrosu (1 850 m), prelungit cu virful Peceanu (1 725 m) compus din cristalin. Creasta cea mai înaltă e formată din strate cretacic superioare. Mai la sud se dezvoltă Culmea Eoşuşnei , netedă dar îngustă (1 600 — 1200 m), eu câteva varfuri mai importante (Băiţa — 1 670 m, Muncelaşu — 1376 m, Muncelu Popii — 1 429 m şi Zănoaga — 1345 m). Această culme se prelungeşte apoi pe la sud de Poienile de sub Munte, pe sedimentar paleogen, cu o unitate de deal înalt — Muncelu Maximu (1 220 m).

Depresiunea Poienile de sub Munte, subunitate a Pietrosului, este sculptată în golful paleogen, de către văile Ruscovei (la confluenţa cu Eepedea), Covaşniţa şi Bardiul, la altitudinea de 496 — 600 m. în partea sudică depresiunea este închisă de Culmea Maximu prelungită cu Culmea La Comandă (1121 m). Valea are aici o luncă largă, cu conuri de dejecţie pe margine; apare şi terasa de 35 m, urme din cea de 110 m şi mai ales resturi din nivelul inferior de umeri (echivalent terasei de 150 m).

Culmea Toroionga — Jupania se extinde de la Vaser până la izvoarele Ţibăului şi valea Ţîşla. Este dominată de eruptiv andezitic neogen (Toroioaga) şi cristalin. Masivul princiapl îl formează Toroioaga (1 930 m), prelungit în est cu Piciorul Caprei (1 804 m) şi în nord cu varful Ţiganului (1 736 m), toate pe eruptiv.

Către este bazinetul Băile Borşa se situeza la poalele Toroloagăi, la confluenţa Văii Secu cu Ţîşla (758 m). Este săpat în fliş paleogen (la contactul cu cristalinul), în jur apărând iviri de eruptiv. Bazinetul coboară, în culoar, spre Borşa.
Masivul Cearcănu — Prislop, situat între văile Ţişla — Bălăsina — izvoarele Ţibăului şi până la est de Culmea Prislop, este format din cristalin, iar spre sud include şi sedimentar eocen (pe Culoarul Borşa-Prislop), precum şi mici petice de eruptiv neogen.

Ultima unitate a Munţilor Maramureşului —Obcina Ţapului — situată între carlibaba şi Ţibău, rămâne în judeţul Suceava.

Depresiunea Maramureş. Este una dintre marile depresiuni intramontane carpatice, fiind o grupare de dealuri înalte, depresiuni, culoare de văi, bazinete şi piemonturi. Ocupă 13% din teritoriul judeţului, având o origine complexă : tectonică, de baraj vulcanic şi eroziune diferenţială. Falia din nordul Munţilor Rodnei, prelungită şi în paleogen până la Botiza, iar mai departe abruptul nordic al erupţiilor neogene îi marchează limita sudică; la vest de Poienile Izei, varful muntos Văratec (1173 m — cel mai nordic ,,Văratec“) se află totuşi pe sarmaţian; acesta, împreună cu ponţianul situat în Gutin la 1000 m, indică rolul ridicărilor postpontice în formarea lanţului muntos eruptiv.

Limita către Munţii Maramureşului este mai puţin clară din cauza celor două golfuri ale sedimentarului paleogen (Borşa şi Ruscova). Deşi depresiunea este o zonă de dealuri înalte, limita ei nu poate merge până la contactul cristalin — paleogen, cele două golfuri evoluând, în mare parte împreună cu muntele; cu unele coborîri şi urcări, limita rămâne în jurul altitudinii de 800 m.

Pentru a înţelege această limită trebuie amintit că nivelul superior al depresiunii îl reprezintă o suprafaţă de nivelare la circa 750 — 800 m, formată în sarmaţianul superior şi perfectată în ponţian (echivalentă cu suprafaţa Ţării Lăpuşului). Ridicările postpontice, care au înălţat lanţul vulcanic şi au reînălţat Munţii Rodnei şi Munţii Maramureşului, au rupt această suprafaţă, pe latura sudică a depresiunii actuale, creând condiţii pentru formarea unor piemonturi. Spre Munţii Maramureşului, suprafaţa nu s-a rupt dar s-a înălţat diferenţiat, iar Valea Vişeului, formată la contact topografic, a impus condiţii pentru dezvoltarea unor gla-cisuri pe partea sa dreaptă. în interiorul depresiunii, înălţată şi ea, pe văi şi în bazinete, s-a creat concomitent cu piemonturile o a doua suprafaţă, situată la 450 — 550 m.