Gospodaria taraneasca traditionala din Maramures se încadreaza în tipul gospodariei cu curte dubla.
Caracterul „curtilor neregulate” este dat de faptul ca fiecare activitate din cadrul gospodariei se concretizeaza printr-un spatiu ocupat de o constructie cu destinatie speciala, constructie cu forma adecvata functiei si amplasata cat mai judicios pentru desfasurarea normala a vietii în gospodarie. Deci „diferitele constructii cu întregul lor inventar, adica elementele constitutive ale gospodariei sunt grupate în respectivele sectoare dupa functiile pe care le îndeplinesc, oglindind ocupatiile de baza si anexe ale familiei gospodarului, adica cultura si modul lor de viata”.

În general, în cadrul satelor maramuresene se diferentiaza doua categorii de gospodarii, dupa locul de amplasare a acestora în functie de vatra satului : cele din vatra satului (care în configuratia actuala a asezarilor formeaza aglomerarile si dau specificul de ,,sat de tip adunat”) si cele ,,din camp” (care aduc nota specifica satelor de tip „risipit”). Spre exemplificare, la l ianuarie 1973, comuna Barsana de pe valea Izei numara 1 264 gospodarii cu 1 204 case de locuit, din care aproximativ 700 gospodarii erau în vatra satului, restul fiind „în camp”, adica pe vaile laterale, pe dealuri, la distante de 5 — 8 km fata de vatra satului.
Caracterul dezordonat în aparenta al structurii asezarii si chiar al gospodariei are totusi o logica interna, reguli precise de organizare si dispunere, pe baza principiului functionalitatii.
Dintotdeauna, amplasarea unei gospodarii a presupus proprietatea absoluta asupra terenului aferent acesteia, de aceea acest spatiu a capatat o încarcatura speciala, fiind denumit printr-un termen propriu — „statut”.

În acceptiunea relatiilor de familie din zona, notiunea de „statut” trebuie asociata întotdeauna cu „casa si gospodaria parinteasca”. Expresii ca „raman în statutul parintesc”, „o-ramas în statutul lor” sau „mi-am facut statutul meu” sunt edificatoare în aceasta privinta.

De altfel, sistemul de mostenire de la o generatie la alta explica clar fenomenul : „o mers de ginere”, „o ramas în statutul lu’ tatasu”, „i¬o facut statut nou”. Legat de gospodaria maramureseana, de „statut”, trebuie sa subliniem faptul ca rar în aceeasi gospodarie convietuiesc mai multe familii. Aceasta se întampla numai în situatiile cand un baiat vine ca ginere sau o fata merge ca nora si atunci familiile nou înfiintate convietuiesc cu socrii, convietuirea fiind totala sau partiala (locuind in aceeasi casa, dar mancand si gospodarind separat).

Chiar daca familiile maramuresenilor sunt numeroase, cu multi copii, parintii se îngrijesc din timp sa asigure fiecarui copil loc de casa (care presupune întreaga gospodarie), respectiv „statutul” propriu.
Gospodaria taraneasca din zona incumba doua elemente distincte : „statutul”, respectiv gospodaria propriu-zisa, cu toate componentele ei (gradina sau livada, gradinuta si casa cu toate anexele gospodaresti) si terenurile din afara gospodariei (terenul de fanete, terenul arabil, terenul de pascut si padurile) care nu rareori au anumite constructii specifice pentru varatul si iernatul animalelor.
Ocupatiile specifice taranilor din zona — agricultura si cresterea animalelor — se vor reflecta si în structura gospodariei, care cuprinde urmatoarele elemente : casa ca element principal al gospodariei si totodata ordonator (în functie de aceasta sunt dispuse celelalte elemente componente). Casa taranului din Maramures, ca de altfel a taranilor romani de pretutindeni, poarta amprenta veacurilor peste care a trecut si la care a rezistat, ramanand ca un simbol al statorniciei. Casa, asa cum au construit-o maramuresenii, este dovada importantei de care s-a bucurat totdeauna din partea celor care o locuiau si de aceea, pe langa functionalitate, s-a avut în vedere aspectul ei frumos, pe masura frumusetii sufletesti si trupesti a oamenilor care o locuiau, dar si pe masura mediului natural care o înconjura.

În Maramures, arhitectura constructiilor taranesti se regaseste în peisajul natural, formand o simbioza între om, creatiile sale si mediu. Daca nu totdeauna casa a dominat gospodaria prin dimensiunea ei, grajdul cu sura fiind de multe ori mai mari, ea s-a impus prin proportii, prin linia arhitectonica, prin elementele decorative specifice.
Sura cu grajdul reprezinta o constructie simpla sau complexa (în functie de situatia social-economica a gospodarului); simpla (grajdul pentru vaci si sura); complexa (sura mare la mijloc, marginita de grajdul cailor sau al boilor si de grajdul vacilor, junincilor si viteilor). Uneori, la acestea se adauga cotetele porcilor si alte constructii.
Constructiile sunt din lemn de stejar, de brad sau de molid, în functie de subzona, lucrate în tehnicile traditionale, asezate pe bolovani mari la colturi, cu „murul” (soclul) din bolovani de cariera sau din bolovani de rau.

Întotdeauna si la toate constructiile taranesti din Maramures, acoperisul a fost în patru ape.
Grajdul era podit pe jos cu „foste” groase din lemn sau chiar cu barne asezate una langa alta, putin în panta, pentru asigurarea scurgerii. Gunoiul este aruncat afara printr-o deschizatura practicata în perete. Podul este asezat numai pe încaperile destinate grajdurilor. În el se pastreaza furajele, care sunt aruncate în sura printr-un „oblon” (acest oblon se închide sau se deschide cu ajutorul unui „vartej”). Astfel, sura nu avea pod, ramanand deschisa pana la acoperis.

În sura se mai pastrau diverse unelte (furcile, greblele, plugul, grapa, jugurile, anexele de la caruta, precum si „cazile” în care vara si toamna se pun fructele la fermentat). În fata usilor de intrare în grajd nu sunt trepte, ci lespezi mari de piatra. La constructiile mai vechi (secolele XVIII — XIX) care s-au pastrat pana aproape în zilele noastre, sura (indiferent daca constructia are un grajd sau doua) era prevazuta la un capat cu usi de intrare, iar la celalalt capat cu usi de iesire, astfel încat sa se poata patrunde cu caruta. Aproape totdeauna, usile din fata sunt frumos ornamentate prin sculpturi.

Unele grajduri cu sura aveau în acoperisul din fata o deschidere (acoperita la randul ei de o mica ,,streasina”), deschidere prin care se aruncau fanul si otava în podul grajdului, direct din caruta sau sanie. Peretii interiori ai grajdului sunt tencuiti cu lut amestecat cu balegar, pentru a asigura caldura necesara animalelor pe timp de iarna. O mica fereastra, dispusa de obicei în peretele din stanga usii de intrare, asigura lumina necesara în interior. Grajdul cu sura este una dintre cele mai interesante constructii gospodaresti din zona, ilustrand cresterea vitelor ca ocupatie principala a maramuresenilor.
O constructie separata este si cotetul pentru vitei, întalnit frecvent în gospodariile de pe valea Cosaului. Si cainele are în gospodaria maramureseana adapostul sau, plasat în dreptul „colejnei” si chiar al celorlalte cotete.
O constructie nelipsita din gospodaria taranului maramuresean, indiferent de starea lui sociala, era si este colejna, în care se tin lemnele de foc, butucul pentru taiat lemnele si toate uneltele necesare. În colejna se mai afla carul, unele unelte agricole si o serie de alte unelte necesare în gospodarie. Ca sistem constructiv, colejna difera de celelalte constructii din gospodarie. Constructia se sprijina pe patru stalpi, doi înalti în fata (circa 2,80 m) si doi în spate (0,80—1,20 m). Ei sunt legati prin cununi puternice de stejar cu ajutorul „chitusilor” (contrafiselor). Acoperisul este în general în doua ape, suprafata dreptunghiulara din spate fiind mult mai mare decat cea din fata. Colejna poate fi închisa pe trei laturi sau deschisa.
O constructie similara, cu acelasi scop, purtand aceeasi denumire si avand aceeasi forma (doar ca întreaga structura se sprijina pe un simplu stalp), este colejna din comunele Sapanta si Campulung la Tisa. Colejna de pe valea Cosaului are streasina pe patru parti.

Soprul sau oborocul este o constructie prezenta si azi în toate gospodariile maramuresene. Destinatia acestei constructii este de a proteja furajele împotriva ploii si zapezii.
Soprul este o constructie simpla si ingenioasa : patru stalpi de lemn lungi de circa sapte metri, legati atat în partea de sus cat si jos cu bare din lemn în forma de patrat, cu latura de circa 3,5 m. Stalpii astfel legati sunt asezati în pozitie verticala, în partea de jos, între stalpi si bara de legatura este prinsa în cuie de lemn o „tinga” (contrafisa) la fiecare stalp. Pentru ca fanul sa nu se depoziteze pe pamant, la nivelul barelor care leaga stalpii între ei, la circa 50 cm de pamant, sunt asezate „lese” împletite din nuiele de alun (ca pardoseala). Stalpii nu sunt înfipti în pamant, ci retezati drept la baza; ei se fixeaza pe pietre. Acoperisul are forma unei piramide ; la cele patru colturi este prevazut cu orificii prin care patrund stalpii pe care acesta gliseaza în functie de cantitatea de fan din sopru. Gauri practicate în stalpi cu ajutorul unor cuie de lemn permit fixarea acoperisului la înaltimea dorita. Acoperisul în patru ape este confectionat din lemn, peste care este batuta dranita.
În perioada de vara, unii membri ai familiei, în special tinerii, dorm în fanul din sopru. În mod izolat, cate un asemenea sopru se gaseste si în zonele de fanete.
În zonele bogate în stejar, stalpii sunt confectionati din lemn de stejar ciopliti în patru fete, cu latura de 10—12 cm, iar în zona coniferelor se folosesc frecvent stalpi din trunchiuri de brad sau molid, mai subtiri, rotunde, necioplite.
Un alt tip de sopru este cel pe sase stalpi. Spre deosebire de soprul pe patru stalpi, acesta nu este asa de înalt (circa 3,5 m) si are acoperisul tot în patru ape, dar fix. Pardoseala este din scandura sau poate lipsi. În zonele de munte (Borsa, Moisei) apar soproane pe patru stalpi, cu cele patru laturi înfundate cu scanduri, pentru a feri furajele de ploi si de vanturile puternice.
În Maramures (în special în subzona Iza Mijlocie) exista o constructie aparte, numita „sura”.

Aceasta este detasata de grajd si este folosita pentru „îmblatitul” cerealelor.
O gasim mai rar si în satele de pe vaile Marei si Cosaului, precum si în Rona de Jos si Rona de Sus. Credem ca în aceasta parte a Maramuresului ea a disparut mai repede datorita patrunderii mai timpurii a batozelor. Constructia este din lemn de brad sau de stejar, în functie de zona. Sistemul constructiv se bazeaza pe îmbinarea barnelor care formeaza peretii în „chetoare romaneasca”. La constructiile de stejar, talpa este groasa, masiva, cioplita în patru muchii; peste ea sunt dispuse restul barnelor care formeaza peretii. La cele din rasinoase, talpa este cioplita în patru muchii, restul barnelor fiind rotunde. Constructia este simpla: o singura încapere de forma patrata (cu latura de 4,5—5 m) sau de forma dreptunghiulara.

Sura este prevazuta cu usi de intrare în partea din fata si cu usi de iesire în dos, pentru accesul cu caruta. În general, usile din fata sunt monumentale si frumos ornamentate, fiind prevazute cu o încuietoare ingenioasa din lemn, cu cheie de lemn. Sura în general (deci si cea integrata în constructia grajdului) a fost folosita pana nu demult si la organizarea Jocului” în zilele de sarbatoare.
O constructie cu destinatie speciala este „cosul pentru malai”, de forma trapezoidala, cu baza mare sus si baza mica jos. Este împletit din nuiele de alun sau de sanger, simplu sau într-o adevarata dantelarie (cum este exemplarul din muzeul în aer liber din Sighetul Marmatiei). Acoperisul este în patru ape, din dranita batuta la doua randuri. Introducerea stiuletilor de porumb în „cos” se face printr-o usita dispusa în acoperis sau prin detasarea acoperisului, iar scoaterea lor prin una, doua sau chiar trei usite practicate la baza de jos.

O alta constructie specifica gospodariei din zona turistica Maramures este „camara afara”, asezata întotdeauna în spatiul destinat casei — ograda sau curtea. Din informatiile pe care le avem reiese ca aceasta constructie era destinata pastrarii alimentelor si hainelor. Constructia are forma unei case în miniatura (monocelulara). Camera, de dimensiuni reduse (circa 3 x 3 m), are în fata o „satra” (prispa) identica cu cea a caselor taranesti. Sistemul constructiv este acelasi ca si la case. Accesul se face printr-o usa dispusa în mijlocul peretelui din fata, avand un ancadrament masiv si nu rareori ornamentat cu motivele traditionale.

Frecvent, o ferestruica în peretele din stanga usii de intrare asigura lumina. Pardoseala si „podul de sus” sunt din barne groase. De obicei, „satra” camarii se realizeaza din patru stalpi prinsi în cununa si asigurati prin „chitusi” (contrafise) care creeaza frumoase arcade.
Fantanile sunt nelipsite din gospodariile taranilor.

Zona depresionara- montana dispunand de ape freatice abundente, fiecare taran a putut sa-si construiasca fantana lui. Unii gospodari mai înstariti, care posedau multe animale, aveau chiar doua fantani — una în „gradinuta florilor” sau chiar în gradina (pentru oameni) si una în ocolul vitelor, prevazuta cu „halau” sau „valau” (pentru adapatul animalelor). Cand exista o singura fantana, aceasta desparte ocolul vitelor de casa, adapatul animalelor facandu-se printr-un „valau” construit dintr-un trunchi de copac scobit în interior, asezat pe doi bolovani si prevazut la capatul mai înclinat cu un orificiu astupat cu un dop de lemn.

Pana nu demult se mai întalneau si „valaua” din piatra. Varietatea fantanilor în zona este destul de mare. Traditionale sunt fantanile cu cumpana, dar exista si exemplare destul de vechi de fantani cu roata sau cu vartej, fantani simple cu carlig, cu „ghizda” joasa sau mai înalta, din lemn, de forma patrata. În subzona Cosau-Mara se întalnesc frecvent fantani cu „ghizda” hexagonala, chiar octogonala, sau fantani facute dîntr-o „borta de copac”, care sunt pe cale de disparitie. Acestea le-am gasit la Botiza si Poienile Izei, mai mult la fantanile de „slatina” (apa sarata folosita de taranii maramureseni la prepararea produselor alimentare si la conservarea carnurilor de porc). Toate fantanile sunt pietruite cu bolovani rotunzi de rau.

Cand aceeasi fantana deserveste doua gospodarii, aceasta este construita în „mejda” (gardul ce desparte cele doua gospodarii), cu „valaua” separate, orientate spre fiecare gospodarie.
Albinaritul ca ocupatie secundara în zona a facut necesara o constructie speciala care adaposteste stupii. Uneori, aceasta se afla în prelungirea casei. Frecvent, stupii sunt asezati în „satra”, pe latura dinspre gradina. În gospodariile cu multi stupi exista în gradina o constructie speciala, „stupina”, cu acoperis în patru ape, cu peretii din scandura, deschisa pe latura mai mare si prevazuta cu doua rafturi pe care sunt asezate „stiubeiele”.